De ceva timp, adevarat, dar, totusi, intentia conteaza…
Noua mea adresa este www.aiurita.net. Toala noua, atitudinea a ramas aceeasi, totusi. Ba chiar acum e si mai alb/negru.
Iar acesta e marcat pentru stergere in cam 10 zile de la postarea acestui mesaj.

Abia m-am intors. Nicidecum pentru ca as fi simtit lipsa orasului in care viata a luat-o razna, in care totul se desfasoara cu viteza infernala si in care nu doar uiti sa te bucuri de cele mai simple lucruri ci chiar le eviti si le treci la categoria pierdere de vreme. Pentru ca trebuie. Pentru ca aici am treburi. Ciudat e ca atunci cand am putut sa aleg, totusi… am ales aici in loc de acolo. Masochista, oportunista sau realista? Iata tema pentru mai tarziu, totusi. Acum, scriu despre acasa.
Am fost acolo. Abia asteptam sa ajung. Si am fost foarte aproape sa nu reusesc. Ma simteam franta de oboseala si de-o raceala care se incapatana sa ma macine marunt-maruntel. In fine… am reusit sa ajung in masina…am gasit locuri din prima: am luat-o ca pe un semn bun si-am dormit ca un copil tot drumul. Si m-am si odihnit chiar.
Cand am coborat din masina, chiar in oras, si-am simtit mirosul acela sarat cu adieri de boboci si de primavara parca mi-a trecut raceala ce ma chinuia de-o saptamana. Doar parca, pentru ca in curand mi-am dat seama ca eram cam subtirel imbracata pentru briza. Chiar foarte subtirel daca tii cont de faptul ca restul saptamanii de huzur am petrecut-o in pulovere groase, multumita bunicai… ca don’soara de mine n-a binevoit sa-si ia ceva mai serios de imbracat…
Ce sa mai… asa cum am prezis: nimic sa faca mai bine unui om bolnav, obosit si daramat psihic decat linistea unui oras de la malul marii, rasfatul bunicilor, tratamentul de pune-te masa, ridica-te masa si, mai ales, minim 10 ore de somn pe noapte plus leneveala cat cuprinde in timpul zilei, culcusita bine pe perna mirosind doar a curat si a nimic altceva, invelita de bunica si supravegheata de bunicul sa nu ma deranjeze vreo musca sau vreun gand.
Am fost sa ma plimb, normal ca mai intai pe malul marii, la vanatoare de naluci, de soare si cu intentia ca toate gandurile intunecate, toate sentimentele de frica si de manie, tot raul pe care am reusit sa-l strang in mine de anul trecut sa le inec in mare si sa le ingrop in nisip. N-am reusit din prima plimbare sa le rezolv pe toate dar… am fost incapatanata si-am incercat pana am reusit, cu majoritatea cel putin.
M-am plimbat si prin oras, cu dorinta oarecum nemarturisita de a vedea si-o urma ceva mai materiala a amintirilor mele… doar acolo am facut gradinita, acolo am facut primii pasi in viata, acolo mi-am primit educatia si toti cei 7 ani de acasa. Cu greu, dar am resuit sa mai zaresc cate ceva, sa-mi amintesc gustul celei mai grozave inghetate mancata vreodata la autoservirea de langa casa - o amestecatura de apa, colorant si ceva esenta, servita foarte rece, dintr-o masina veche de inghetata, intr-un cornet cu gust de oarecum napolitana si care intotdeauna ceda nervos la coada si te manjeai, mai mult sau mai putin - in functie de indemanare, cu amestecul ce mirosea oarecum a fructe dar care, cu siguranta, pata si se scotea ingrozitor de greu de exasperata mea bunica-sponsor. Sau de multitudinea de mingii capatate gratie “amabilitatii” pustimii care le batea de mama-focului in curtea liceului al carui gard era vecin cu curtea noastra. Ori de smochin, rasarit oarecum stingher intr-un colt al curtii, care se umplea de fructe in fiecare vara dar care se coceau toamna tarziu, cand noi incepeam deja scoala, asa ca ne aprovizionam din timp cu fructe pe care numai invidiosii le numeau verzi sau crude. Sau de leaganul agatat de catre bunicu’ de-o creanga a unui mar… de iepurii crescuti tot de bunicu’… de casa care atunci parea asa mare… de bucataria de vara, unde bunica tinea o sticla cu o substanta care mirosea tare frumos, a prajituri asa dar care n-avea si gust in consecinta, dupa cum am constatat si apoi am ajuns la matura concluzie ca esenta de rom doar miroase bine…
Apropo de bucataria de vara: in spatele acestei constructii..care era de fapt o baraca ceva mai rasarita, era caisul. Un copac imens, ce n-a scapat necatarat, binenteles. Si aveam si motive intemeiate, iata: bunica inca lucra la vremea respectiva si se intampla ca bunicul sa mai lipseasca dimineata. In aceste conditii, bunica ne inchidea in casa (pe mine si pe sora mea mai mare). Normal ca usa inchisa nu reprezenta cine stie ce obstacol… saream pe geam si apoi supravegheam poarta pentru cand se intorcea bunicu’…. atunci intram in casa, cu aureole cu tot, ca niste ingerasi ce eram, si ii deschideam usa bunicului, cu niste mutre pleostite, evident, pentru ca mamaita ne inchisese in casa. In fine, sa revenim la cais, deci: cand stiam ca trebuie sa vina bunica de la munca, ne cataram pe baraca antepomenita si apoi de acolo in cais. Ce placere sa o vedem pe bunica amenintandu-ne ca il suna pe tata si ne spune ca suntem niste draci de copiii, care nu asculta de nimeni si care vor neaparat sa-si rupa gatul… Bineteles ca mancam si caise verzi si coboram din copac intr-un final, zbughind-o prin te miri ce colt sau pe acoperisurile unor garaje darapanate pentru ca ne jucam ascunselea sau alte minunatii de genul, iara seara ne intorceam acasa si obosite si cu stomacul in pioneze.
Acum, pe locul casei care a fost daramata chiar pe 12 sau 13 decembrie 1989, se afla o alta care mie asa imi pare de nepotrivita, cu curtea goala, fata de casa bunicilor ascunsa de gardul de tuie si de superbele flori ale bunicai.
N-am vrut sa trec si pe la fosta mea gradinita, a fost suficient s-o zaresc ca sa-mi amintesc vreo cateva intamplari petrecute atunci. Ca, de exemplu, momentul in care am primit steluta albastra si poza jos de la panoul de onoare, eu cea mai desteapta si mai cuminte si mai linistita dintre toti colegii mei de grupa… pe motiv ca i-am aruncat unei colege un pachet de carioci in cap. Pe deplin merita, consider si acum, deoarece cariocile erau de la bunicu’, erau noi-noute si…le pastrase pentru ea iar eu primisem pachetul pe care l-am folosit pe post de munitie si care continea cateva urme de carioci, lipsite pana si de capac. probabil ca nu primeam respectiva “distinctie” daca nu reuseam sa sincronizez aruncarea cu intrarea educatoarei in clasa, totusi… Sau momentul serbarii de iarna, cand eu am primit rolul bunicai Scufieti rosii, tocmai eu care invatasem absolut toate textele ce trebuiau recitate de colegii mei din grupa, doar asa, de distractie, eu deci primisem un rol care nu presupunea mai mult de doua sau trei vorbe. Puteam si io sa fiu macar un fulg de zapada ca, na, macar fulgii erau imbracati in tutu-uri albe si cu ciorapei albi si erau impodobiti cu farame de beteala argintie….doar n-am vrut sa fiu taman Ileana Cosanzeana, totusi, desi ma cam potriveam la gabarit cu Fat-Frumos… In fine, e suficient spus ca am o mutra in poza de la serbare, la care s-a prezentat Mos Nicolae cu ceva cadouri si portocale, care spune decis ca Mosu’ ala e clar ca nu exista si in caz de cere cumva sa-i spun vreo poezie o sa primeasca o muscatura serioasa…
Pacat ca n-am mai dat peste pietenii de odinioara… sau oarecum, pentru ca in ocaziile in care m-am reintalnit cu unii dintre ei au preferat sa nu ma recunoasca sau sa nu ma salute… sau poate sunt eu prea pretentioasa si cer mult atunci cand eu imi amintesc numele si persoana si le pot plasa intr-un anume loc dar respectivul/respectiva nu reuseste acest mic exercitiu.
Dulce-amaruie… asa este amintirea de pana acum, asa ramane amintirea si de-acum incolo.
Orasul amintirilor mele cu miros de mare si cu firicele de nisip este Mangalia - orasul bunicilor si al tatalui meu, ba chiar si-al zgatiei.

Te-ai intrebat vreodata cum ar fi lumea fara tine? Cum ar fi fost fara tine? Cum ai influentat viata celor din jurul tau? Le-ai creat doar probleme fara de care poate ar fi fost mult mai fericiti, mai multumiti, mai orice?
Cum ar fi fost lumea fara mine? Cum ar fi fost cei dragi mie daca eu n-as fi fost?
Imi place foarte mult un film, care se difuzeaza, de obicei, de Craciun. “O viata minunata” se numeste. Si prezinta varianta vietii tuturor cu si fara influenta eroului principal. Filmul spune o poveste foarte draguta si cu final fericit, cu privire la influenta lui in viata atator oameni. Si ma face intotdeauna sa ma gandesc la influenta mea in viata altora.
As vrea sa am ocazia, intr-un fel sau altul, sa-mi dau seama daca eu, ideile mele au avut vreo influenta asupra unei persoane. Sigur ca mi-ar placea sa stiu ca a fost ceva pozitiv, ca fara de mine… dar cui nu i-ar placea sa stie asa ceva… Dar as vrea sa stiu si daca prezenta mea a avut un impact negativ.
Nu stiu la ce mi-ar servi asa ceva… Oricum, ar fi la trecut, in oricare dintre ipostaze. Poate doar asa… de moral.

De fapt, mai e putin si mi-o acord. Am nevoie sa ma duc acolo unde pot sa ma adun si pot sa ma urlu. Acolo unde pot sa-mi revin, sa-mi amintesc si sa pun cap la cap ce vreau . Acolo unde am timp de mine si unde sunt libera. Acolo unde imi acord timpul de care am nevoie.
Off… abia astept saptamana aia de nepasare si de rasfat… Mi-e asa de bine sa ma intorc la bunici…
Si-o sa ma duc, ca de obicei, sa ma plimb pe malul marii, unde sa pot sa fiu singura si departe de picior de om macar vreo doua ore. Si-o sa-mi bag castile tale, ingeras, in urechi, insa
cu muzica mea, genul melodiilor de mai sus si vad eu ce alte melodii de inima albastra mai gasesc. Si-o sa visez la printi, printese si cai verzi pe pereti, la cenusarese si la lebede si alte basme de genul.
Si-o sa ma simt mai intai trista si deprimata, dupa care o sa-mi vina sa plang de bucurie ca sunt iar acasa… sau cel putin acolo unde ma simt eu cel mai acasa. Cred ca acasa se numeste locul unde simti ca renasti si care te face sa zambesti increzator.
Si, binenteles c-o sa visez la cum ar fi daca… Doar e locul perfect, va fi muzica perfecta, doar, ei bine, personajele vor fi nitel neobisnuite: o fata si-un prieten imaginar. Patetic, stiu, dar… realitatea e cam… de fapt, nu realitatea e de vina, ci faptul ca eu ma simt mai bine printre vise si fantasme, realitatea e rareori asa cum mi-o imaginez eu.
Se intampla ca atunci cand imi doresc ceva, sa se intample, dar niciodata cu rezultatul la care sper eu. Asa ca nu imi mai doresc, sau daca doresc, incep sa-mi conditionez dorintele.
In consecinta, visez. Cel putin acolo, totul se intampla asa cum imi doresc. Si toate surprizele sunt placute.

… nu vreau sa stiu dar vreau sa fiu sigura ca nu voi mai face sportul asta decat de bucurie.

Am zis ca nu se poate intampla nimic daca urmaresc instructiunile… suna destul de simplu chiar si, mai ales, suna ca fiind amuzant. Si, idioata de mine, la final am plans in hohote. Melodia s-a nimerit sa fie fondul sonor pentru chestia asta.

Am gasit-o in timp ce frunzaream caiete de de tip 1.